BlogDeFitzze

O să încep prin a vă spune că nu voi vorbi despre cum e cu datu’ propriu-zis la Academia de Poliţie fiindcă sunt prea multe de povestit (dar o să mai povestesc si din ăstea), ci cum e la câteva zile după luatu’ examenului. Deasemenea nu voi discuta nici despre pile sau alte chestii pentru că încă nu am idee dacă se fac şi din ăstea. Din punctul meu de vedere totul a fost corect (şi anul ăsta şi anul trecut).

Mda, fac parte din grupul vesel de 346 dă uameni care a reusit la un examen ale cărui etape păreau că nu se mai termină. Greu, greu, greu, greu, aşa mi s-a părut. Mentionez că şi anul precedent am trecut prin greutăţile acestei admiteri însa nu am reuşit, dar am fost pe-aprope, motiv pentru care m-am supus şi anul ăsta aceleiaşi torturi. E o mare fitzză să reuşeşti la Academie, dar e şi o mai mare fitzză cel puţin să iei parte la înscriere.

În ziua înscrierii, zi însorită (poate prea însorită) de duminică, în faţa Academiei gârlă de uameni, din toate colţurile ţării. În faţa intrării mai multi părinţi decât candidaţi, parcă ar fi venit ei să susţină probele, dar în fine; trecem şi peste nesimţirea unora care îşi împingeau copiii prin multime să-i aducă cât mai în faţă şi ajungem la copilaşii cu părinţii veniţi în uniforma de serviciu ca să vadă tot poporu’ ce rădăcini nobile au odraslele lor. Din 10 în 10 metri vedeai omu’ cu caşchetă şi odrasla de mână. La plecare puştimea cu permisul de conducere proaspăt de pe banda rulantă şi cu părintele în uniformă pe locul din dreapta a BMW, Mercedes, etc. proprietate personală ( mentionez că nu toţi aveau astfel de bolizi, mai erau şi unii cu Loganul), care mai de care “să se ia in gură” cu poliţistul din intersecţie, cu o atitudine de-asta gen: Băi, tata e tata, adică… ce muşchiu’ meu!

Vine şi săptămâna probelor, unii cu zâmbetul pe buze, alţii se scremeau să nu pişă ochii, asta e viaţa. Mi-au rămas întipărite pe cortex cuvintele comandantului de pluton: ” Indiferent cât Ben-gay folosiţi sau cât Red-Bull veţi bea, ele nu vă vor da aripi. Cine nu s-a pregătit poate să-şi anunţe de-acum părinţii că vor termina mai repede decât restul.” ( om pe sufletul meu ).

Vine şi ziua probelor scrise. Se vede treaba că de-acum fiecare e cu nasul puţin mai sus faţa de cum era la proba precedentă. “Adică, pana mea, am trecut de sport, mai e vreunul ca mine?” Păi eu ştiu, poate încă vreo 1776 !? în fine, după proba asta majoritatea era cu ochii pişaţi, inclusiv eu, însă s-a intamplat ca media de admitere sa fie mult mai mică faţă de anul trecut, so I made it!

Vine şi ziua prezentării la Academie a celor care au reuşit. E…, acum e acum. Fiecare cu nasul pe undeva atât de sus că ţi-era frică să nu lovească vreun satelit. Nu toţi, dar majoritatea. “Gata frate, am reuşit! Ne-am aranjat pe viaţă!”. Acum stau eu şi mă gândesc puţin:” Băi, oare nu abia acum începe munca grea?”. Băieţii parcă ar fi câştigat la Loto, pentru ei se terminase munca, probabil urma a fi decoraţi de Preşedinte pentru izbânda definitivă asupra criminalităţii din România, pentru înfrângerea forţelor răului din Univers; exagerez puţin, dar cam asta denota atitudinea lor: ” Lumea e din rahat, dar noi suntem aur curat!”.

Mulţumesc lui Doamne-Doamne că totuşi am întâlnit şi câţiva băieţi grozavi cu care sper să mă înţeleg bine. “Pro patria et ordine iures”

posted by optimusprimus